31 de ani de la Revoluție

Decembrie 1989. Îmi amintesc vag zgomotele de împușcături și câteva sirene din perioada aceea. Aveam nouă ani și locuiam în Craiova. Numele de Ceaușescu era strict interzis în casă și afară, asta dacă ieșeam. Și așa a fost o bună perioadă și după aceea. Aproximativ 100 oameni au fost răniți și 20 oameni omorâți între 22-27 decembrie 1989 la Craiova, iar Virgil Ștefan Orășanu s-a născut prematur și a rămas paraplegic, când mama lui a fost rănită la tâmplă, în timp ce se îndrepta spre spital să-l nască. Tatăl lui a murit încercând să-și protejeze soția. E una dintre miile de tragedii de la revoluție, uitate sau niciodată știute de noi. Eu nu am fost afectat defel, în ignoranța mea părinții ne-au protejat bine. Am citit recent că, încă din 2011, Parlamentul a respins proiectul prin care Craiova să devină oraș martir. Același Parlament care încă are, în 2020, falși eroi de revoluție.

Plaga roșie a dictaturii nu a dispărut, ci a rezistat fără prea multe hopuri până azi. Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara a dus la alte crime, ale mineriadelor din ’90 și ’91, și cei care au condus România mult timp au fost generațiile de comuniști și securiști care o conduseseră și până atunci. În ’90, România a intrat într-o perioadă de izolare economică și politică, iar legăturile diplomatice și cu marii creditorii mondiali s-au format dificil. Regelui Mihai, în exil de mai bine de 40 de ani, i s-a refuzat intrarea în țară; întâi a fost întors din drum când se îndrepta cu mașina dinspre Pitești spre București în ’90 și, apoi, în ’94 și ’95.

Marketingul fabricilor și uzinelor României era falimentar și se producea fără a exista o cerere. România era un haos fiscal. Vindeai și cumpărai la negru în prostie, iar legile și hotărârile se dădeau peste noapte, la propriu, pentru deserviții politici. Atunci eram prin Calafat și descoperisem guma Turbo de la vamă, sucul TEC și alte prostii din astea. Lumea traversa Dunărea cu bacul să vândă mai scump la bulgari sau să cumpere mai ieftin de acolo. Era febra banilor de genul „Dormi liniștit”.

După vreo șase ani, PDSR-ul nu doar că a pierdut alegerile în fața CDR-ului, ci a „pasat” ștacheta lui Constantinescu pentru că știa că toate șuruburile și piulițele pe care le făcea România nu aveau piață de desfacere și o să intre in colaps. Iar când falimentul a fost aproape iminent, Iliescu a putut reveni la Cotroceni și PDSR-ul la Victoria și în Parlament. Noi ne hrăneam de vreo zece ani cu banane, cașcaval și beam coca-cola. Era bine. Piața neagră a vizelor către Italia, Germania, Franța și Spania era în floare. SUA și Canada erau cele mai căutate și se ajungea cu greu acolo. Mulți se încumetau să se închidă în containere și să traverseze oceanul așa. Știu și eu o astfel de poveste cu lux de amănunte. Tot la începutul lui ’90, Franța și Italia au cerut Comisiei Europene o politică oarecum mai blândă față de noul stat pseudo-democratic care încerca să își dea seama ce-i cu el. Cu mai mulți pași înapoi decât înainte, România a început procesul de aderare la NATO, unii zic prin ’97, un proces care s-a încheiat în 2004, după ce România a dovedit că este dispusă să-și trimită trupe in Irak, să permite trupelor aliate să survoleze spațiul aerian pentru operațiuni militare împotriva Iugoslaviei. Asta pe scurt.

Io, după o glumă de liceu militar în Craiova, în ’99, am plecat în Moldova, la studii universitare. Ciudată combinație să las mândrie de Românie pentru Moldova. Acolo am înțeles și mai bine mâna de fier a comunismului de dictatură în nuanțele sale voalate. Am urcat pe scenă la un concert de ziua orașului și mi s-a cerut să-l prezint pe Vladimir Voronin. L-am prezentat. Și am văzut în toată splendoarea sa mesajul moscovit despre identitatea națională a Moldovei și tot tacâmul. Atunci am început să înțeleg că unirea a devenit (și poate chiar a fost mereu) o imposibilitate și că nimeni nu o să-și verse sânge pentru asta. Nici pe timpul lui Snegur, când 5% – 7% din populație ar fi susținut așa ceva, nu s-a putut realiza. Restul – AUR & company – este o utopie, cum am mai scris.

În februarie 2007, imediat după ce am devenit european, am „fugit” în Portugalia, după ce petrecusem doi ani în Anglia, rupt complet de realitățile de aici, și am gustat din nou gustul exotic al occidentului. Am lucrat acolo la negru, ca mai tot românul. La noi, rata șomajului era undeva între 6 și 6,4 procente, iar cam 70% dintre aceia, dintre „noi”, erau la limita sărăciei. Depinde din ce surse alegi să te documentezi, între trei și cinci milioane de români au plecat din țară în ultimii 30 de ani. Acum, diaspora numără, cu tot cu generațiile care nu s-a născut în România, peste nouă milioane de români. Aproape jumătate din câți sunt aici.

Totuși, România a avut un boom economic, probabil undeva la 8%, pe fondul investițiilor străine pro și post-aderare, asta până la criza financiară care a lovit piețele internaționale, inclusiv pe cea autohtonă, care devenise un consumator flămând de imobiliare, mașini și vacanțe.

Cu o lege a lustrației chioară, același șir de politicieni, cu aceeași școală de castă coruptă, au ținut frâiele și în administrație, și în legislativ, și în executiv. Primul președinte necomunist produs de România a venit abia în 2014. Ironic sau paradoxal sau cum vreți, tot un etnic – un fel de cadou inter-generațional oferit de monarhie și democrație.

Paradoxul este că, deși este greu s-o mai recunoști în România de acum pe cea din anii ’90, influențele comunismului încă se resimt în instituțiile de stat, în cartierele noastre, în satele părăsite, în mentalitățile învechite din fiecare dintre noi. Au trecut mai mulți ani de la revoluție, decât anii petrecuți de Ceaușescu la putere, fie că începem cu ’74 sau cu ’65. Dar cicatricea României nu poate fi pusă pe seama unui singur om sau a unui regim instalat cu el, ci trebuie văzută cumva în contextul mai larg al abdicării forțate a ultimului monarh din Europa de Est. Trebuie analizată din perspectiva expansionismului ideologic sovietic de după 1945. Momente ca 1989, ca 2004, ca 2007, ca 2014 și ca cel din 2020 vin extrem, extrem de rar, capătă cu greu formă și pătrund cu greu în pătura socială a unei țări.

România se află într-un moment prelungit de cotitură și o să mai fie. Nu există eroi infailibili, eterni, nu există eroi în izolare, ci numai eroi colectivi. România e, cum a descris-o Caramitru „ca o tânără de 16 ani… săracă, de la țară – însă frumoasă, deșteaptă și cu mare viitor. A fost însă închisă într-un beci infect de un criminal… care a violat-o și a înjunghiat-o ani de zile. [După ce], în 1989… a avut curajul să își smulgă cuțitul din ea și să îl dea afară pe criminal… el a rămas încă pe stradă [și] a continuat să o terorizeze… e mai bine acum, la 30 de ani, dar are corpul slăbit… e traumatizată și criminalul încă se învârte prin cartier… Așa că trebuie să aibă curajul să scape de criminal și să se facă bine… Trebuie [să-l] arunce din afara cartierului. Să se protejeze. Să ridice ziduri… să meargă la un doctor bun… să își curețe casa, să planteze flori în grădină, să înceapă să trăiască, să facă recuperare fizică, să facă terapie. [Iar] – după toate astea – fata noastră fiind încă tânără, frumoasă, deșteaptă – poate avea o casă, un job și o familie minunate. Trebuie însă să scape de traumele trecutului și să își vindece rănile.”

Fii goarnă și distribuie conținutul de calitate!