Interviu cu scriitorul Mihai Ene “Literatura fantastică reușește să satisfacă din plin nevoia de extraordinar, de ieșit din comun, de joc inteligent al imaginației.”

Un interviu realizat de Alexandru Moraru

Mihai ENE (n. 1980) este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din Craiova și scriitor (poezie, proză, eseistică și critică literară). A debutat în 2004 cu volumul de versuri Trei viziuni ale orașului (pentru un film alb-negru), pentru care a primit Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Craiova. În 2011 publică studiul Vălurile Salomeei. Literatura română și decadentismul European, la bază teză de doctorat, iar în 2018, volumul Jocurile Thaliei. Ipostaze ale actului teatral. Este prezent cu proza Între secole în volumul colectiv Treisprezece (2021). De asemenea, a publicat diverse eseuri, studii și articole în numeroase publicații – reviste și volume colective – din țară și străinătate.

Cum se vede marea prin ochii poetului Mihai Ene?

Pentru mine marea și arealul pe care-l influențează reprezintă toposul hedonist prin excelență și un sinonim pentru vacanță… Niciunde senzualismul nu se întâlnește mai fericit cu acel dolce far niente purificat de orice obligație lucrativă. Pe de altă parte, modul în care romanticii au construit o viziune asupra mării – vastă, dezlănțuită, melancolică etc. – ne afectează iremediabil percepția și e imposibil să nu fii impregnat (și) de acest mod de a privi spațiul marin.

Ce cărți despre spațiul dobrogean îți vin în minte?

Trei sunt referințele care se activează automat în ceea ce mă privește atunci când mă gândesc la Marea Neagră: una clasică, poemele din Tristele și Ponticele lui Ovidiu, și două moderne – romanul Thalassa, de Al. Macedonski, și Jurnal de bord, scrierea lui Jean Bart. Chiar mă gândeam de curând că, totuși, s-a scris destul de puțin în literatura română despre mare (cu excepția poeziei, în care marea rămâne tot un topos romantic), despre Dobrogea, deși e un spațiu cu o istorie extraordinară, ca să nu mai vorbim despre amestecul etnic unic pe care-l reprezintă.

Ai locuri preferate pe Litoral? Care sunt și unde-ți place cel mai mult să scrii când vii la mare?

Am mai multe locuri preferate pe Litoral, unele care țin de o memorie afectivă personală, cum ar fi obeliscul de la Costinești și celebra epavă, dar și discoteca „Ring”, care-mi amintesc de perioadele petrecute acolo în adolescență, altele care țin de memoria culturală sau de pura plăcere de a fi acolo și a te simți „departe de lumea dezlănțuită”, de la Cazinoul din Constanța și „centrul vechi” reamenajat în ultimii ani până la plajele din Vama Veche, cu locurile boeme care au făcut-o celebră, dar și cu mai recenta „Sandalandala”… Recunosc că, mai ales odată cu trecerea timpului, am devenit ceva mai burghez și nu mai caut atât de mult zonele sălbatice și lipsite de orice confort, deși nu mă încântă deloc nici aglomerația și locurile pur turistice. De aceea, prefer să vin pe litoral fie în mai-iunie, fie în septembrie, când și soarele, și condițiile sunt ceva mai blânde.

Am citit povestirea ta Între secole, dintr-un recent volum de proză fantastică și nu pot să nu te întreb de la ce ai pornit? Ce afinități ai cu proza fantastică?

Proza fantastică, impusă în literatură tot de romantici, a deschis porțile imaginației și a reușit să stimuleze viziuni extraordinare asupra lumii, dar și să formuleze răspunsuri surprinzătoare sau „fanteziste” asupra întrebărilor fundamentale ale existenței. De aceea, cred că este unul dintre cele mai importante filoane din literatura ultimelor două secole și care nu numai că nu și-a epuizat resursele, ci chiar beneficiază de un reviriment destul de important, mai ales în zone ca fantasy-ul sau distopia. Afinitățile mele sunt, mai ales, cele de cititor interesat de ficțiune, iar literatura fantastică reușește să satisfacă din plin această nevoie de extraordinar, de ieșit din comun, de joc inteligent al imaginației.

Crezi în labilitățile Timpului? În falii, călătorii în timp și găuri negre?

Nu cred în călătoriile în timp, pentru că fizica de până acum a dat un răspuns negativ acestei posibilități, dar asta nu înseamnă că nu putem visa la ele. Iar literatura ne oferă (și) acest privilegiu: ceea ce nu poate fi demonstrat sau realizat în realitate, ne este oferit cu generozitate în spațiul literar, în care totul e posibil. De multe ori, de altfel, s-a dovedit că intuițiile, scenariile sau viziunile scriitorilor nu erau chiar atât de absurde cum păreau inițial, ele anticipând dezvoltări ale științei sau tehnicii de mai târziu. Așa că nu ne rămâne decât să așteptăm ca realitatea să imite, din nou, arta…

Dintre marile teme ale fantasticului care ar fi în topul tău?

La un moment dar chiar am predat un seminar de literatură fantastică la facultate și atunci am avut posibilitatea eu însumi să aprofundez diversele versiuni teoretice asupra speciei fantasticului, dintre care cel mai mult îmi plac fantasticul filosofic, cel absurd, și mai ales cel distopic, despre care am și scris în câteva rânduri.

Am observat că acorzi multă atenție detaliului vizual și știu de asemenea că ai un interes academic pentru film. Care sunt punctele forte ale vizualului? Portretul? Peisajul? Ce-ți place să scrii mai mult?

Se spune în general despre bărbați că ar fi niște captivi ai vizualului, oarecum în detrimentul celorlalte simțuri. Cu siguranță eu mă încadrez în aceste stereotipii, deși olfactivul, ca și auditivul au mare importanță pentru mine și am încercat să le dezvolt cât am putut. Totuși, vizualul este extrem de important pentru că primul și cel mai des impact este vizual, în rare cazuri alte simțuri ni se impun și ele mai degrabă sunt un scurtcircuit în percepția noastră globală. Astfel, și în literatură, descrierile – pe care nu le sufeream când citeam în copilărie și adolescență – sunt foarte importante și am devenit în timp un fan al descrierilor de interioare. Filmul reprezintă rafinarea acestui vizual și ridicarea lui la rangul de artă – un vizual dinamic, spre deosebire de cel static, al picturii și sculpturii. Secolul XX nu a fost doar al romanului, a fost și al cinematografiei și au fost perioade în care vedeam chiar mai multe filme pe zi, deși de obicei îmi place să am o perioadă de reflecție, „să se așeze” ceea ce am văzut – valabil și pentru lecturi –, să îmi ofer răgazul să îmi construiesc propriul film – s-a întâmplat să-mi placă atât de mult un film, încât să-l revăd imediat după ce se terminase. De altfel, unele dintre cele mai impresionante povești din ultimul secol se regăsesc în filme, la paritate cu cele din literatură.

O imagine poetică a toamnei?  Care ar fi primele versuri autumnale care îți vin în minte?

Pentru mine, toamna e legată strâns de poezia lui Bacovia, pe care l-am citit foarte devreme, pe la 11-12 ani, și care a însemnat enorm pentru relația mea cu literatura. Cu toate acestea, primele versuri care îmi vin în minte sunt cele ale lui Arghezi: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/ Sufletului nostru bucuros de moarte./ Palid așternut e șesul cu mătasă./ Norilor copacii le urzesc brocarte.”

La ce lucrezi acum? Ce planuri de viitor ai?

Din păcate, fac parte din categoria – cred că specific balcanică – a celor care încep ușor diverse proiecte, au multe idei, dar ajung să termine foarte puține, abandonez ușor lucrurile care nu-mi ies din primele încercări, sunt destul de leneș și îmi lipsește de multe ori răbdarea. Așa că am începute de mai multă vreme două romane și o carte de eseuri, toate întrerupte de multele texte conjuncturale pe care trebuie să le scriu, fie pentru revistele academice, fie pentru cele literare, și care îmi scurtcircuitează fluxul continuu la care mi-ar plăcea să fiu conectat atunci când scriu ceva de amploare. Sunt un scriitor monoman, am nevoie să mă cufund într-o singură apă, într-o singură obsesie, pentru o perioadă mai lungă de timp și să nu mă scoată nimeni și nimic de acolo ca să pot duce la bun sfârșit ceea ce am început. Din păcate, e un privilegiu pe care nu l-am mai avut de multă vreme.