Rivalități sportive

Un articol de Claudiu Iordache – președinte Asociația Județeană de Șah Constanța

Dacă ar exista într-adevăr o mașină a timpului, mi-ar plăcea să o am, să mă urc în ea și să mă întorc din când în când prin lumea copilăriei. Pandemia a generat un festival al amintirilor, contribuind indirect la recuperarea și conservarea unor repere memorabile ale trecutului. Iluziile fascinante ale tinereții rămân, adesea, întipărite în memorie, făcându-ne incapabili să ne reținem, peste timp, aducerile aminte și nostalgia. Memoria devine, din ce în ce mai mult, un bagaj, o contemplație, care există în noi sub formă de reacții, vibrații și tipare comportamentale încărcate de semnificații și învățăminte.

Am visat mereu să devin arheolog, pentru a căuta adevărul din multele povești pe care le auzeam și în care se împleteau, în mod bizar, faptele reale cu fantasmele povestitorilor. Mă imaginam alergând prin cele mai îndepărtate zone ale lumii, îmbibat de istorie, descoperind lucruri neștiute de nimeni. Nu aveam limite în închipuirea mea, dar în fond ce rost avea să fiu umil în dorințe când se știe că modestia este doar forma deghizată a orgoliului?

Acum îmi vine să râd de acea naivitate, dar era genul de visare care mă făcea mai înțelegător și mai atent la poveștile invizibile din jurul meu.

Toată lumea are un sport preferat pe care îl iubește. În ceea ce mă privește, mi-au plăcut și am iubit cu intensitate toate sporturile, fără deosebire, de la box și atletism, la alpinism și șah. Primele mele amintiri prețioase au fost asociate cu cele trei olimpiade din deceniul șapte al secolului trecut: Roma (1960), Tokyo (1964), Mexico City (1968), dar și cu prima ascensiune pe vârful Everest a lui sir Edmund Hillary și a șerparului Tessing, al cărei ecou nu se stinsese încă.

Rivalitățile dintre marii sportivi, care au făcut întotdeauna sarea și piperul competițiilor, m-au fascinat într-atât de mult că m-au marcat și mi-au ghidat, într-un fel, hobby-urile vieții.

Îmi amintesc până la detalii povestea meciului de box dintre Jim Jeffries și Jack Johnson, desfășurat la Reno, Nevada, în anul 1910, descoperită într-un almanah “Sportul” de prin anii ’60. În joc era mai mult decât un simplu meci pentru titlul mondial la box, deoarece Johnson, fiind negru, era considerat de publicul alb din America ca fiind nedemn să poarte coroana, iar Jeffries fusese chemat să se întoarcă la box pentru a restabili locul de drept al omului alb în vârful ierarhiei. Evenimentul a fost o senzație autentică și un fenomen social care a galvanizat publicul, reflectând în același timp ideologiile odioase ale epocii. Într-o atmosferă de ostilitate extremă, meciul, arbitrat de promotorul Tex Richard cu pistolul în mână, a fost la discreția lui Johnson. După 15 runde, în mijlocul strigătelor sălbatice de “nu-l lăsați pe negru să câștige!”, staful din colțul lui Jeffries a oprit lupta pentru a preveni daune fizice considerabile. Protejat de oamenii săi și câțiva dintre organizatori, care au făcut un cordon în jurul său, Johnson a fost scos rapid din arenă, pentru a fi protejat de furia fanilor albi care invadaseră ringul, fugind apoi cu o mașină în noapte. Imediat după luptă, revoltele rasiale au izbucnit în toată America, violențele precipitând apelurile de a interzice boxul în Statele Unite. Această luptă s-a dovedit a fi un adevărat barometru social, dezvaluind cele mai periculoase prejudecăți ale Americii, meritând cu adevărat apelativul de “meci al secolului”.

O rivalitate de poveste, despre care am citit și pe care nu o pot uita, a fost cea dintre alergătorul de cursă lungă, cehul Emil Zatopek – omul locomotivă și rusul Vladimir Kuț, amândoi multipli medaliați olimpici. În 1953, la Campionatele internaționale ale României, pe vremea când atletismul nu pierduse lupta cu celelalte jocuri sportive, răsfățatele televiziunilor de azi, a avut loc prima înfruntare în proba de 10.000 m, dintre legendarul Zatopek și debutantul Kuț, cursa având toate detaliile unui adevărat spectacol: dramatism, suspans, efort dus la extrem, atitudine și sportivitate. A câștigat Zatopek, cursa fiind descrisă într-un stil electrizant de Ioan Chirilă în cartea sa “Viața la puls 200”, care, așa cum declara autorul, a fost cel mai frumos și mai dramatic spectacol atletic din cariera sa de ziarist.

Îmi trec prin fața ochilor și disputele de dată mai recentă dintre alți doi mari alergători, semifondiștii Sebastian Coe și Steve Ovett. Concurența  dintre cei doi a fost la fel de celebră ca cea din box dintre Clay și Frazier, sau, pentru fanii tenisului, dintre Borg și McEnroe.

Încă de la început, antagonismul celor doi a fost o construcție socială, creată artificial de presa tabloidă. Ovett a fost prezentat în rolul tipului rău și arogant, în timp ce rivalul său, Coe, era preferatul presei, apreciat pentru politețea și modestia sa. Concurența dintre cei doi nu s-a redus la un simplu concurs de personalitate, a fost mai profundă decât atât, ei reprezentând simbolic percepțiile și animozitățile vremii dintre clasele sociale sau zonele geografice, nord și sud, dintr-o Anglie profund divizată, din perioada prim-ministrului Margaret Thatcher. Serialul care rulează acum pe HBO GO, “The Crown”, premiat zilele acestea la Globurile de Aur, surprinde cu foarte multă acuratețe această perioadă tulbure din istoria Marii Britanii. Ovett a fost fiul unui comerciant, el alegând să se prezinte ca făcând parte din clasa muncitoare, în timp ce Coe, cu un deceniu înainte de alegerea sa ca deputat în parlament, își făcuse studiile la Sheffield și urmărea o carieră politică.

Olimpiada de la Moscova din anul 1980 a reprezentat apogeul confruntării dintre cei doi atleți, Ovett câștigând cursa de 800 m și Coe pe cea de 1500 m. Surpriza victoriei lui Ovett și dezamăgirea oponentului său, care era favorit, sunt greu de descris. Șocat de înfrângere, lui Coe i-a trebuit mult timp să se adune, mărturisind sincer că se simțea mai rău decât după orice mahmureală.

 Numeroase sunt și rivalitățile dintre șahiști, amplificate de stres, de solitudinea jucătorilor și timpul îndelungat pe care îl petrec în fața tablei. În fond, majoritatea meciurilor pentru titlu s-au remarcat printr-o intensă luptă psihologică. Dar nu vreau să revin la cunoscutele dispute dintre Fischer și Spasski, Karpov și Korcinoi, sau supermediatizatele meciuri Karpov – Kasparov. Șahul este o alegorie a vieții și a morții, cu bune și rele, cu adevăr și minciună, cu umbre și lumini. Și în tot acest joc, noi, oamenii, nu suntem decât niște neînsemnați pioni.

Șahul a fost cauza conflictelor dintre oameni și țări. Robert și Henry, fiii lui William Cuceritorul, regele Angliei, l-au vizitat pe regele Filip I al Franței. Oaspeții s-au așezat la un joc de șah cu fiul regelui, Louis. A existat o neînțelegere în timpul jocului, deoarece Louis l-a insultat pe Henry, iar acesta l-a lovit pe prințul francez cu șahul în cap și probabil l-ar fi ucis dacă nu intervenea fratele său. Cearta a fost urmată de război, de data aceasta real, conflictul din timpul jocului oferind o scuză plauzibilă pentru a ataca Franța.

Dintr-un poem medieval aflăm detalii despre un duel șahist între Carol cel Mare și cavalerul Garin de Monglane, care, după ce a ajuns la curte a făcut repede carieră, devenind înalt oficial. Problema a fost că regina Galienne a făcut o pasiune pentru el, deși acesta nu o iubea. Odată, regina l-a invitat în camera ei, dar când cavalerul și-a dat seama încotro se îndreaptă lucrurile, a rupt-o la fugă. Regina s-a plâns regelui și i-a spus întregul adevăr, că s-a îndrăgostit de Garin și că el o disprețuise. Regele a fost de acord că este un afront și l-a chemat pe Garin la el, propunându-i să joace o partidă de șah, în care miza era coroana sau capul său. Garin a câștigat, dar a renunțat la câștig și a rămas prieten al regelui.

În sport rivalitățile dintre indivizi sunt omniprezente, bineînțeles cu magnitudini și intensități diferite și ar trebui să reprezinte motorul progresului și performanței. Uneori, însă, aceste antagonisme ascund frustrări ale unor componente sociale dezvoltate nesatisfăcător. Ca spectatori și iubitori de sport ar trebui să înțelegem aceste mesaje atunci când ne alegem favoriții. Aceștia reprezintă oglinda slăbiciunilor, a complexelor și defectelor noastre și ne arată cine suntem cu adevărat.

Claudiu Iordache