Interviu cu scriitorul Radu Găvan : “Am dorit să scriu o carte despre artă, despre felul în care arta scoate la iveală Dumnezeul din oameni, dar și despre limitele ei.”

Un interviu de Alexandru Moraru

Radu Găvan (n. 1978, la București) a publicat patru romane și un volum de poezie. Cel mai recent roman al său, „Isus din întuneric”, a fost publicat la Editura Litera, în colecția Biblioteca de Proză Contemporană. Este considerat unul dintre cei mai buni scriitori ai generației sale.

De ce ai ales Editura Litera pentru acest roman?

Am mare încredere în Doina Ruști și în colecția pe care o coordonează, așa cum și ea a avut încredere în mine încă de la început. Cred că Litera face un lucru extraordinar susținând această colecție de proză contemporană românească și sunt foarte mulțumit de colaborarea noastră. Vorbim despre o editură mare, profesionistă, racordată la ce se întâmplă afară, care își promovează în mod real autorii, iar eu am s-o susțin cu tot ce pot. Are un potențial foarte mare, deja a publicat câteva romane excelente și vor mai fi și altele, iar eu mă simt foarte bine aici, în această colecție, la această editură.

Care este mesajul pe care ai vrut să-l transmiți cu această carte?

Am dorit să scriu o carte despre artă, despre felul în care arta scoate la iveală Dumnezeul din oameni, forța incredibilă pe care arta o poate insufla oamenilor, felul în care le poate schimba viețile, dar și despre limitele ei, despre faptul că, în ultimă instanță, tot noi alegem, avem acest dar, acest blestem.

Cum te simți la finalul unei cărți? Ești deja cu gândul la următoarea poveste sau urmărești drumul spre cititori al romanului proaspăt publicat, în cazul de față „Isus din întuneric” (Litera, BPC, 2021)?

A, nu, nici vorbă să mai scriu o perioadă. Simt o ușoară emoție la gândul că ceva se pregătește acolo jos, în abis, iar la un moment dat voi începe o nouă coborâre, o nouă călătorie, dar va mai dura până atunci. Acum sunt într-un proces de refacere, de desprindere treptată de lumea din „Isus din întuneric”, nu însă și de carte. Sunt foarte, foarte fericit de felul în care a ieșit și îmi doresc foarte mult să ajungă la cât mai mulți oameni. Sunt așa, ca un soi de emisar al cărții și îmi place foarte mult această perioadă de lansări, de interviuri, sunt experiențe pe care mi le-am dorit.

Ce fragment din roman te-a solicitat cel mai mult?

Primul care îmi vine în minte este capitolul în care sunt descrise procesele prin care Amadeo ajunge să scrie melodiile formației Jesus from Darkness. A fost o provocare foarte mare, dar și satisfacția a fost pe măsură. 

Spune-mi, dacă te-ai întâlni cu personajul tău, prin ce locuri din Constanța l-ai duce?

Dar l-am întâlnit și m-a însoțit deja prin toate locurile importante. Tatăl meu este constănțean, bunicii mei au avut o casă pe strada Daciei, în apropierea Pieței Grivița și a magazinului Tomis. Mulți ani, mi-am petrecut vacanțele de vară aici și cele mai frumoase amintiri ale copilăriei sunt legate de Constanța, de prietenii mei, de străzile orașului, de plajele Modern și Trei papuci, de cinematograful în aer liber și de atâtea și atâtea locuri și imagini. Acum, când scriu toate acestea, retrăiesc cumva acele senzații și mă încearcă din nou nostalgia. Nu există alt loc față de care să simt o dragoste atât de mare, dar și un ușor nod în gât la gândul că toate astea au trecut. Constanța a fost și rămâne un oraș magic pentru mine, iar Amadeo știe asta, i-am arătat și i-am povestit de atâtea ori încât sunt sigur că a rămas și în inima lui.

Ai contribuit și la volumul colectiv „Treisprezece. Proză fantastică” (Litera, 2021), o carte de proză scurtă, cu texte foarte diferite. Recomandă-ne, te rog, două-trei povestiri din volum.

E un volum solid, echilibrat și mi-au plăcut aproape toate povestirile, prin urmare mi se pare o cerere ușor nedreaptă, dar nu vreau totuși să o fentez, așa că am să nominalizez „Capra cu patru iezi” a lui Cosmin Leucuța, pentru ritm, „Umbra Dracului” a lui Victus, pentru mister, „Săritorul” lui Ganea pentru trecerea subtilă, „Herr”-ul Doinei Ruști pentru scriitură și „Insuportabila plictiseală a eternității” a lui Mîndruță, pentru că a fost o surpriză plăcută. Și mai sunt și altele.