Contactează-ne

Cultură

Interviu cu Cristina Bogdan: „Dobrogea se vede cel mai bine la pas.”

Publicat acum

,

Interviu realizat de Alexandru Moraru

Cristina Bogdan este conferențiar și prodecan al Facultății de Litere a Universității din București. Predă cursuri de istoria mentalităților, antropologie culturală și urbană. A scris numeroase studii de tanatologie și iconografie religioasă, a coordonat mai multe volume de istorie culturală, iar cartea ei, Moartea și lumea românească premodernă: discursuri întretăiate (2016), a fost nominalizată la Premiile „Observator cultural” pentru cea mai bună carte de eseuri a anului 2016.

Ca antropolog și profesoară la Facultatea de Litere din București presupun că ai citit mult despre Dobrogea. Cum se vede ea din cărți?

Din bocancii de antropolog, cred că Dobrogea se vede cel mai bine la pas, chiar mai bine decât din lecturi, pentru că textul așterne mereu văluri peste chipurile realității (și-așa schimbătoare). Ca o zeiță indiană cu brațe multiple, Dobrogea îți indică mereu spre un alt spațiu care merită să fie cunoscut, pipăit și amușinat. O poți străbate cu gândul la martirii primelor secole creștine de la Niculițel sau Murighiol, îți poți da întâlnire cu Evliya Celebi la Yeni-Sale (azi Enisala), ca să călătoriți împreună prin ținuturile lacurilor Razim și Babadag, îți poți ascunde privirile de vipia zilei în albastrul caselor de la Sarichioi sau în fustele și baticurile colorate ale lipovencelor, la ceasul când coboară legănat către bisericile lor, înmuiate în aceleași culori tari. Ca tanatolog însă, locul care mă atrage de fiecare dată cu puterea unui magnet interetnic și pluriconfesional este cimitirul din Sulina. Și dac-am spus Sulina, gândul îmi alunecă rapid către Jean Bart și al său Europolis.

Ai scris o carte extrem de interesantă despre semnificațiile extincției: „Moartea și lumea româneasca premodernă. Discursuri întretăiate”. Care a fost punctul de pornire al acestei cărți?

Punctul de pornire a fost dorința mea de a înțelege cum au privit Moartea oamenii din alte timpuri. Și nu folosesc întâmplător verbul „a privi”, căci o bună parte a cercetărilor mele s-a țesut în jurul reprezentărilor acestui personaj, cu contururi mai mult sau mai puțin fluide, din iconografia românească. De fiecare dată când am zăbovit în fața unei astfel de imagini, într-o biserică de lemn sau de zid, m-am simțit precum Argus Panoptes, titanul cu o mie de ochi presărați pe întreaga suprafață a corpului. Am trăit frecvent senzația că descifram imaginile macabre cu ochii tuturor celor care stătuseră cândva, în exact același loc, închinându-se cu frică și cutremur sau râzând exorcizant-batjocoritor în fața necruțătoarei apariții.

Am avut prilejul să te ascult recent vorbind despre volumul „Treisprezece”, la întâlnirea literară de la Karta. Spune-mi te rog, ce crezi despre literatura fantastică?

Literatura fantastică e trambulina perfectă înspre o nouă lume, e biletul de călătorie către situații imposibile, improbabile, onirice sau distopice. E un teritoriu suspendat, între universuri (sau dincolo de ele), din care nu poți ieși egal cu cel care a pășit acolo. Mă cucerește aerul de ruptură pe care-l instituie fantasticul, breșa în obișnuit, puntea peste banal și ordonat. Saltul către heterotopie, starea aceea de imponderabilitate ca înaintea unui leșin sau a căderii în somn au efect halucinogen, narcotic. Mă simt confortabil în faldurile ambiguității, între oameni, întâmplări, peisaje ce par decupate din real și totuși țin de o altă logică, de un alt discurs. Iar volumul „Treisprezece”, pe care l-ai amintit, are toate ingredientele fantasticului, de la formule apocaliptice, onirice, gotice sau macabre până la variante care mizează pe ironie, intertextualitate sau auto-referențialitate.

Există teme de literatură fantastică pe care le pui pe primul loc?

Nu aș pune tema pe primul loc, ci felul în care este așezată în poveste. Temele sunt, în mare, aceleași, scriitura e cea care diferențiază și pecetluiește ficțiunea. Mă simt atrasă de fantasticul subtil, difuz, evanescent, de cel pe care doar îl întrezărești, precum obiectele scufundate în cețurile din tablourile lui William Turner. Dar nu rămân indiferentă nici la culorile tari, mușcătoare, ale ironiei din unele proze fantastice, care-mi amintesc de instalațiile explozive ale Katharinei Grosse.

Am auzit că ești preocupată antropologic de cultura balcanică: vorbește-mi despre un loc din Constanța (sau de pe Litoral), în care mai persistă încă spiritul lumii balcanice!

Spiritul lumii balcanice a însemnat câteva lucruri esențiale: fluiditatea frontierelor și, implicit, peregrinările dintr-un spațiu într-altul, diversitatea etnică și religioasă, multilingvismul. Tărâmurile balcanice poate fi gustate ca o prăjitură cu felurite straturi, în textura cărora s-au însiropat tradițiile mai multor culturi, de la germenii traco-iliri și eleni, trecând prin feudalismul macedonean și procesul romanizării teritoriilor, până la uniformizarea propusă de cucerirea otomană. Lucrul acesta se simte, probabil, cel mai lesne, în gustul bucatelor noastre, în mare aceleași, chiar dacă diferențiate de practici autohtone de preparare sau de ingrediente (mai ales mirodenii) puțin diferite.

N-aș alege Constanța sau o stațiune de pe litoral, căci ele s-au europenizat în valuri succesive, pentru a primi turiștii străini, începând cu anii 60-70 ai secolului trecut. Aș merge înspre Babadag, unde s-ar fi stabilit, prin veacul al XIII-lea, turcii selciucizi, deci înainte de dominația otomană asupra zonei. Acolo, în apropiere de geamia Ali-Gazi Pașa, înălțată în primul deceniu al secolului al XVII-lea, am mâncat o plăcintă cu brânză sărată (dobrogeană, i-am spune dinspre București) și-am băut o cafea la nisip, de mi s-au perindat pe sub țeastă, învălmășindu-se, frânturi de imagini de la Veliko Târnovo, Mostar, Berat, Melnik sau Kotor. Peste toate plutea însă izul Bosforului și tristețea liliachie a Insulei Prinților, Büyükada.

Ce personaj din literatura română crezi să se potrivește în peisajul urban al Dobrogei?

Există un compozitor renascentist, pe care scriitorul și arheologul Cătălin Pavel l-a adus dintr-un alt timp și dintr-un alt ținut tocmai în Dobrogea, pentru a-i dărui o biografie și-un anumit fel de a trăi iubirea (în romanul Chihlimbar). Personajul are și un nume cu rezonanță, așa cum îi stă bine unui om ce visează note muzicale: Josquin des Prez (de fapt, des Prés, ceea ce nu știu dacă îl „califică” pentru peisajul urban, mai degrabă pentru pajiști). Însă îl aleg pe el, pentru că îmi creează impresia că nu aparține unei cronologii, că poate fi contemporan cu oricine, deci și cu mine. Și pentru că a ieșit din șantierul unui scriitor, care dezgroapă cu aceeași lejeritate vocabule tandre sau tăios-sarcastice și care mai crede în ideea că povestea amână moartea și salvează lumea.

Publicitate
1 Comentariu

1 Comentariu

  1. Elena Alecu

    23 august 2021 at 13:09

    Am citit cu deosebit interes, practic a fost un slalom incitant printre termeni foarte bine adunaţi într-o scriere intens vascularizată de noutăţi întrun domeniu sensibil.
    Am amuşinat (mi-a plăcut termenul) şi mi-am domolit doar în mică parte curiozitatea pentru acest univers conturat de autoare, respectiv invitata acestui interviu.
    Consideraţie.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Trending